Pepenoaica cu miezul galben

Când ești mic, părintii abia asteaptă să scape de tine, măcar preț de câteva ore să stea și ei în liniște. Ai mei sunt norocoși, bunicii mei sunt de la țara și mai toată copilăria mă trimiteau în vacanța de vară să stau acolo.

Era o zi călduroasă de vară, cred că aveam vreo 6 ani când bunicul meu m-a luat cu el la stâna de pepeni. Așa îi ziceam eu pentru că mereu avea un paznic care semăna cu un cioban. În ziua aia, tataia adunase o piramidă de pepeni iar eu eram incredințat cu misiunea sacră de a găsi cel mai mare pepene posibil. Atunci m-a învățat să dau bobârnace și să ascult dacă pepenele este copt sau nu.

După multe bobârnace în zadar am găsit aurul verde. Era cea mai mare pepenoaică pe care o văzusem în viața mea de doar 6 anișori. Acum că mă gândesc, sigur a lăsat-o el intenționat acolo ca să o găsesc. Oricum, mă simțeam ca Indiana Jones, eram foarte fericit.

Nu țin minte exact de ce plecase paznicul dar în seara aia aveam să stăm noi 2 să păzim stâna de pepeni. Calul Haret fusese priponit, pepenoaica era pusă la loc de cinste pe piramidă iar tataia așeza căruță care urma să fie patul nostru pentru seara aceea.

Sunetul greierilor în fundal se îmbina perfect cu portocala care apunea la orizont. Noi, cu burțile pline de harbuz, ne întisesem în patul cu roți și începusem să numărăm avioane, un joc pe care îl jucam destul de des în serile de vară. Era prima data când dormeam în aer liber și probabil pentru prima data când am văzut Calea Lactee în toată splendoarea ei, fără poloarea luminii. Erau miliarde de stele, iar tataia îmi povestea cum stelele pe care le vedem acum sunt probabil de mult stinse, dar lumina lor abia acum ajunge la noi. Într-un final am adormit cu ochii spre stelele căzătoare.

Dimineața pe lângă lătratul unui câine fusesem trezit de tataia care îl înjura pe Haret de mama focului. Tot auzeam: „…ia uite belitul ăsta de cal ce ne-a făcut…”. Curios, am făcut ochi și m-am dat jos din căruță. Ce crezi? Exact, Haret, calul maro cu stea albă în frunte, mânca de zor la pepenoaica găsită de mine care avea miezul galben ca aurul. Înghițind în sec am plecat cu căruța plină de pepeni verzi spre casă.

Asta este cea mai frumoasă amintire pe care o am cu bunicul meu. O spunea de fiecare dată când avea musafiri. Se mândrea foarte tare cu mine, doar sunt singurul lui nepot iar lumea zicea că semăn cu el.

…

Din păcate în decembrie 2018, Popovici Ștefan, bunicul meu, s-a alăturat stelelor pe care le vedeam noi în acea seară în căruță. Știu că e cursul firesc al lucrurilor dar parcă a luat o părticică din mine cu el. Nu am apucat să îi zic la revedere, așa că o să o fac aici:

Tataie, îți mulțumesc că m-ai învățat să îmi fac arc din bețe și sfoară, „…folosește salcâmul că e lemn care se îndoaie bine”. M-ai învățat să apreciez animalele și că dacă le iubești și ele te iubesc la rândul lor. M-ai învățat să mă dau cu sania, să ies dintr-o groapă folosindu-mă de pereți cum vezi în video-urile cu parkour. M-ai învățat să mă țin de rădăcini și să merg ca omul păianjen în râpă. M-ai învățat cum arată cimbrul sălbatic și cât de frumos miroase. M-ai învățat că omul e prost de obicei și să nu bagi în seamă 90% din ce zice, dar să asculți bine. M-ai învățat că soarele la apus e o portocală. M-ai învățat ce sunt alea stele căzătoare, cum arată carul mic și carul mare. M-ai învățat cum să beau 2-3-și. M-ai învățat cum se face lutul. M-ai învățat cum se face focul. M-ai învățat ce e aia mică. M-ai învățat să fac lucrurile în felul meu și nu cum vor alții. M-ai învățat să apreciez momentele speciale. M-ai învățat să respect natura. M-ai învățat să fac duș scoțian. M-ai învățat să ascult păsărelele și să mă cațăr în copaci. M-ai învățat să fiu mândru de mine. M-ai învățat să țin cu Oțelu’. M-ai învățat tu multe și îți mulțumesc pentru tot.

Te iubesc.

Uțu